Îndreptându-mă spre maturitate, ceva mă opreşte brusc. Pare-a fi un gând. Un gând infantil ce-mi ordonă să urc treptele cu flori poleite cu aur din faţa ochilor mei. N-am ştiut unde duc acestea, apoi m-am uitat mai atentă. Duceau către infinit. Un infinit asemeni Paradisului, căci parfumul florilor te incântă la fel de mult ca şi trilulile păsărilor, ce-ţi ies în cale şi te-ntâmpină cu zâmbete. Să fie un vis? Un vis al perfectiunii, al dorintei subconştientului meu? Dacă, într-adevăr, mă temeam de maturitate şi mă agătam cu ultimele puteri de firul copilăriei, cel al adolescenţei ?
Şi deci, încep cu teamă a păşi spre treptele înflorate. Mii şi milioane de întrebări mă măcinau. Dacă, odată ce urc pe acestea, viitorul meu se schimba? Cine ştie către ce loc nebănuit si necunoscut de privirea indiscretă a omului curios mă-ndrept? Oare vor mai fi oameni acolo? Dar, am tras aer adânc in piept si mi-am spus: “Curaj!”. Am inceput, cu greu, să fac primii pasi. Insă, mai apoi, totul venea de la sine. Mă simţeam euforică şi veselă, iar unica mea dorintă era cea de a afla către ce mă îndrept. Simţeam cum eu sunt izvorul din care izvorăsc amalgame de sentimente şi idei. Şi deci, ce eram eu şi către ce mă indreptam? Ultima dată cand mă intrebasem aceasta, aflasem că sunt om şi că drumul meu se îndreaptă spre viitor. Vederea nu-mi permite a mă-ntoarce spre trecut. Însă, mă cuprinse teama. Să ducă treptele către ceva nefiresc?
Urcand în taină treptele, ajung la destinaţie. Acolo mă aştepta un înger. Începuse a-mi vorbi. M-am speriat, am crezut că am halucinatii... dar acesta m-a îndemnat să-l ating. Am facut-o şi l-am simtit ca pe o fiintă reală. Era ca noi, toţi ceilalţi. Văzând toate acestea, m-am considerat o visătoare naivă si puerilă. Şi deci, am gândit că n-am nimic de pierdut. Îmi fac curaj şi Încep, conştientă fiind, să schimb decorul, personajele, lumea-n care mă aflam, ba chiar şi vestimentaţia. Şi iată-mă - zbor. Acum am aripi, pot simţi libertatea absolută. Atingeam norii şi mă adânceam În somn. Nu vroiam să mă trezesc, pentru că aripile nu-ncetau să mă inalţe. Dar am obosit, căci acestea erau membre obisnuite ale corpului meu. M-am uitat in jurul meu, sperând să mă pot aşeza undeva, numai pentru câteva secunde. Însă nimic nu era-n jurul meu, cu excepţia norilor. Mi-era teamă. Să-ndrăznesc să mă-ntind pe acestia, să le simt fineţea?
Am ajuns târziu. Nu e vina mea ca n-am putut să ştiu. Temerile mi s-au adeverit. A fost doar un vis...
Ma iei cu tine in paradis?
RăspundețiȘtergere