Timpul...

Al naibii esti, Timpule! Scurt si insuficient... Vreau sa te am daca as putea o viata, nu e vina mea ca n-am putut sa stiu ca langa tine n-as putea mereu sa fiu. Vreau sa fii acolo cand te strig, cand iti cer indurare. Vreau, daca poti, sa ma-nveti sa ma descurc. Caci tu esti atotputernic. Ne iei si ne dai cat vrei tu. Depindem in totalitate de Tine, iar tu ne pui la incercari severe, ne testezi. Ne faci noaptea scurta, iar ziua lunga si incarcata.

Cu ce ti-am gresit? Ce-am facut atat de rau incat sa ne supui acestor incercari ? Somnul ne este din ce in ce mai scurt, insuficient. Te deranjeaza ca te planificam? Da, stim. Si ne pare rau. Dar stii si tu ca mereu, dar mereu, intervine ceva. Ceva ce ne distruge planurile, visele. Niciodata nu se intampla asa cum ne-am dorit si stabilit. Spune-ne! Da-ne un indiciu! Suntem indragostiti de frumusetea chipului tau, suntem sclavii tai. Iti cerem indurare si intelegere. Vrem doar TIMP.

In ciuda celor spuse, ne esti drag. Esti totul pentru noi. Fara tine, nu ne-am cunoaste.

Stii, nu ne putem bucura de trecerea ta atat de rapida. Ne luptam din ce in ce mai greu cu acizii timpului.

Suntem arsi de puterea si dorinta ta de-a domina. Cuvantul nostru n-are valoare-n fata ta. Plangem. Plangem de tristete, caci TU, timpule, esti indiferent. Tie nu-ti tremura mainile, iti plimbi usor bisturiul pe fetele noastre, indragostit de arta ta. Suntem modelele tale. Am fost si vom fi ai tai pentru totdeauna. Sclavii timpului, mereu dispusi sa-ti indeplinim ordinele. Dar unde-i bunatatea si generozitatea ta din timpuri? Acum esti putred, esti lipsit de dragoste. Armonia iti lipseste cu desavarsire.Timpule, ce pot spune despre tine ? Erai ultimul refugiu inocent si vrajit al unei lumi care deja agonizeaza. Insa, ai momente cand si tu te opresti in loc. Ramai uimit de frumusetea dragostei dintre doua persoane. Te furnica ceea ce simtim, te furnica cel mai pur sentiment : iubirea. Ei ii cedezi. Te fascineaza si te face sa te indupleci. Ne acorzi sansa de a iubi o eternitate, insa uneori gresim. Si stim ca atunci, totul se intoarce la 180 grade... Nu ne mai dai sansa de a gresi si a doua oara. Si-atunci credem ca ne doare clipa nemiloasa, dar de fapt ne doare eternitatea ce zace dincolo de tine. Si ne-am convins pe propria piele cat de dificil este prezentul, ridicol viitorul, iar trecutul – imposibil. Dar ne-am obisnuit. Nu venim, nu plecam. Doar stam si te privim. Iar apoi, realizam cat de pretios esti si-ti imploram crutarea.

Ireversibil. Acesta este cel mai potrivit cuvant pentru tine. Ireversibil si activ. Te grabesti si ne obligi si pe noi sa facem la fel. Nu ai timp sa-ti numeri pasii.

Oh, Timpule! Cate avem de invatat...

[scuzati faptul ca este seaca. nu am reusit sa transmit ceea ce am vrut :( ]

Zborul către Paradis

                   Îndreptându-mă spre maturitate, ceva mă opreşte brusc. Pare-a fi un gând. Un gând infantil ce-mi ordonă să urc treptele cu flori poleite cu aur din faţa ochilor mei. N-am ştiut unde duc acestea, apoi m-am uitat mai atentă. Duceau către infinit. Un infinit asemeni Paradisului, căci parfumul florilor te incântă la fel de mult ca şi trilulile păsărilor, ce-ţi ies în cale şi te-ntâmpină cu zâmbete. Să fie un vis? Un vis al perfectiunii, al dorintei subconştientului meu? Dacă, într-adevăr, mă temeam de maturitate şi mă agătam cu ultimele puteri de firul copilăriei, cel al adolescenţei ?

                  Şi deci, încep cu teamă a păşi spre treptele înflorate. Mii şi milioane de întrebări mă măcinau. Dacă, odată ce urc pe acestea, viitorul meu se schimba? Cine ştie către ce loc nebănuit si necunoscut de privirea indiscretă a omului curios mă-ndrept? Oare vor mai fi oameni acolo? Dar, am tras aer adânc in piept si mi-am spus: “Curaj!”. Am inceput, cu greu, să fac primii pasi. Insă, mai apoi, totul venea de la sine. Mă simţeam euforică şi veselă, iar unica mea dorintă era cea de a afla către ce mă îndrept. Simţeam cum eu sunt izvorul din care izvorăsc amalgame de sentimente şi idei. Şi deci, ce eram eu şi către ce mă indreptam? Ultima dată cand mă intrebasem aceasta, aflasem că sunt om şi că drumul meu se îndreaptă spre viitor. Vederea nu-mi permite a mă-ntoarce spre trecut. Însă, mă cuprinse teama. Să ducă treptele către ceva nefiresc?

                  Urcand în taină treptele, ajung la destinaţie. Acolo mă aştepta un înger. Începuse a-mi vorbi. M-am speriat, am crezut că am halucinatii... dar acesta m-a îndemnat să-l ating. Am facut-o şi l-am simtit ca pe o fiintă reală. Era ca noi, toţi ceilalţi. Văzând toate acestea, m-am considerat o visătoare naivă si puerilă. Şi deci, am gândit că n-am nimic de pierdut. Îmi fac curaj şi Încep, conştientă fiind, să schimb decorul, personajele, lumea-n care mă aflam, ba chiar şi vestimentaţia. Şi iată-mă - zbor. Acum am aripi, pot simţi libertatea absolută. Atingeam norii şi mă adânceam În somn. Nu vroiam să mă trezesc, pentru că aripile nu-ncetau să mă inalţe. Dar am obosit, căci acestea erau membre obisnuite ale corpului meu. M-am uitat in jurul meu, sperând să mă pot aşeza undeva, numai pentru câteva secunde. Însă nimic nu era-n jurul meu, cu excepţia norilor. Mi-era teamă. Să-ndrăznesc să mă-ntind pe acestia, să le simt fineţea?

                Am ajuns târziu. Nu e vina mea ca n-am putut să ştiu. Temerile mi s-au adeverit. A fost doar un vis...

Poze minunate...

Intr-adevar, merita sa fie cunoscut. Pe acest blog sunt poze minunate, care mai de care sa-ti incante ochii!

 http://pozecolorate.blogspot.com/

Plang... DE FERICIRE !

Pentru a 3 a oara-n viata am plans de fericire. Multe au fost zilele si lunile in care plangeam. Plangeam pentru ca ma simteam singura, inutila si ma-ntrebam ce caut aici; simteam ca nu-s menita vietii omenesti. Dar se pare ca soarele a rasarit, in sfarsit, dupa multe ploi, furtuni si vijelii, si pe strada mea!
Doamna mea profesoara de Lb. si Literatura Romana mi-a spus cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit vreodata. Niciodata nu m-am simtit importanta, iar acum... iata ca o fac! Simt ca sunt apreciata...

Mii de multumiri doamnei profesor Marinescu Elena ( Bucuresti ) pentru ca m-a invatat sa vorbesc corect, mi-a insuflat dragul de literatura si m-a invatat sa folosesc ceea ce Domnul imi daduse. Tot ceea ce voi scrie, fie ca va fi cunoscut, sau nu, o voi face pentru dumneaei, iar mai apoi pentru mine si pentru cei dragi.

Despre suflet...

Ce poate fi mai strain pentru noi decat propriile noastre suflete? Nici macar nu putem spune concret ce este sufletul. Din punctul meu de vedere, singura cetate ce nu poate fi cucerita cu sila este insusi sufletul.
In primul rand, putem vorbi despre suflet ca despre o persoana. In aceasta lume, plina de parsivitate, fiecare cauta sa-si dobandeasca foloasele, precum abuzam de sentimente si sfarsim indiferenti.
In cel de-al doilea rand, sufletul este sensibil, caci de-a lungul vremii, acesta capata rani. Ranile sufletesti se deosebesc de celelalte prin faptul ca se acopera, dar nu se inchid si nici nu se vindeca, mereu dureroase si mereu gata sa sangereze cand le atingi, ele raman vii si deschise.
Sufletul este inima inimii, imateria cea mai de pret. Nu stim cine este el, sau cu ce scop se afla acolo, insa suntem constienti ca este ranit de faptele si vorbele celorlalti. Zadarnice si stangace ne sunt incercarile de a ne ascunde durerile ce le simtim in adancul lui, caci acesta lasa urme vizibile pe constientul nostru. Zadarnic incercam sa asortam trupului - mucegaiul sufletului - masca nepasarii si a indiferentei, cand sufletul ne cere s-aratam lumii blandete si iubire neconditionata.
Dar gresim fata de el. Gresim prin tot. Gresim prin ceea ce am lasat sa fie slab in sufletele noastre, gresim prin deciziile luate doar rational, parerea sufletului fiind ignorata cu desavarsire. Spre exemplu, de cate ori nu s-a intamplat ca sufletul sa tanjeasca sa creada si sa vrea, iar intelectul sa refuze a-i da voie?
Noi nu realizam ca nu avem suflete, ci ca suntem suflete. Trupul doar ascunde si protejeaza puritatea sufletului. Acesta este motivul pentru care sufletele, atunci cand sunt lovite, nu sangereaza, ci continua sa ne lumineze. Trupul este trecator; sufletul, in schimb, ramane vesnic tanar.
Se spune ca ochii sunt oglinda sufletului. Daca ar privi in adancul sufletului meu, demonii ar ramane terifiati; caci aici rautatea si ura nu-si au locul. Aici domnesc gandurile bune. Amintirile cele mai de pret le pastreaza sufletul, ce promite ca nu le va pierde vreodata. Unii ochi pot vedea pentru sufletele oarbe, dar sunt si suflete vazatoare ce pot deschide noi orizonturi unor ochi orbi.
Adevarul este fructul esential al sufletului. Ar mai fi acesta pur, daca minciuna ar patrunde si si-ar infiripa radacinile si-n suflet?
Trebuie sa-nvatam sa fim mai buni, caci sufletele sunt rasfrante de miile de actiuni trecatoare; iar pe parcursul vietii, nimeni nu traieste in sufletul altuia, ci in propriul suflet. Ne urmam unicele destine si cautam propriile raspunsuri. Scriem si vorbim din suflet, caci ratiunea este vocea sufletului. Ideile acestuia  calatoresc spre exterior si se exprima, de cele mai multe ori, prin ganduri, care mai apoi devin fapte, si nu cuvinte.
Dar cea mai pretioasa si dificila calatorie este insasi aceea spre sufletele noastre, catre noi insine, calatorie ce o facem in singuratate. Nu ne trebuie ajutoare spre a ne afla tainele, oricum acestea nu pot fi intelese. Mereu ne vor apasa aceleasi intrebari naive, idiot si revoltator de naive, insa fara raspuns.
Si deci, ce este sufletul? Sa fie oare acesta un strain pe Pamant ?

Visul meu - in curand, REALITATE !

Sunt cea mai fericita! Din totdeauna mi-am dorit sa ma afirm, si sa ma fac cunoscuta prin ceva. Scriu de multi ani, si in sfarsit, un profesor specializat in Limba si Literatura Romana a vrut sa ma asculte. Mi se vor publica scrierile in revista liceului... Dar, bineinteles, sunt si obstacole. Mai trebuie parerea unei doamne profesoare... Sper din tot sufletul sa aiba si ea aceeasi parere, caci nu cred ca as putea primi ceva mai frumos decat vestea ca, in sfarsit, lumea va stii cine sunt...
Voi publica lucrarea care i-a facut pe colegii mei sa simta fiori si care a motivat-o pe profesoara mea sa imi spuna cele mai frumoase cuvinte.

Balul bobocilor - mandra ca sunt boboaca!

Tocmai am venit de la primul Bal la care am participat. Nu sunt genul care sa petreaca prin cluburi, ci mai degraba care sa fac ceva interesant. M-am distrat, ce-i drept... Insa o persoana foarte importanta pentru mine n-a fost prezenta. Noroc cu scumpele mele colege care m-au facut sa ma simt bine. Insa se pare ca problemele sentimentale nu intarzie sa apara. Anyway, trecem peste...

Adolescenta

Chiar noi, cei aflati in cauza, suntem tematori in a  recunoaste ca adolescenta este, intr-adevar, cea mai dificila perioada a vietii noastre. Credem ca noi suntem geniile, ceilalti sunt supusii, iar de-aici apar felurite discutii contradictorii. Ne dorim sa fim tratati ca niste oameni in toata firea, insa nu avem nici un gram de habar de ceea ce presupune aceasta, de fapt. La varsta aceasta noi vedem doar oportunitatile si vrem ca adultii, respectiv parintii, sa ne satisfaca orice necesitate, uitand astfel, ca avem si obligatii. Da, stiu. Imaturitatea ne face sa fim inculti, mimand doar cultura. In aceasta perioada, personalitatea noastra este, atat teoretic, cat si practic, nula. Suntem usor influentabili, iar eforturile noastre de a ne etala cunostintele dobandite pana acum sunt zadarnice. Incercam cu stangacie sa tinem pasul cu cei maturizati de vreme si probleme. Noi putem trece de la o stare de spirit, extrem de rapid, la alta. Acum putem fi timorati, timiditatea punand stapanire pe noi, iar peste numai cateva minute ne putem simti neintelesi, si astfel ne iesim din fire.
Dar totusi, egoismul nu pare sa se sperie de noi si de comportarea noastra total fireasca varstei, asa ca ne este un prieten de nadejde. Ne exaspereaza lipsa de contur a personalitatii, si tocmai de aceasta suntem nehotarati. Nu stim ce ne dorim de la viitor, nu stim ce sacrificii trebuie sa facem pentru a obtine ceea ce vrem. Paradoxal, nu stim ce este acel ceva. Insa, pentru asta sunt prietenii. La varsta aceasta ne dobandim cele mai grozave prietenii, unele dintre ele durand chiar toata viata.
Dar ne punem mii si milioane de intrebari.. Intrebari la care nu ne putem raspunde nici macar noi insine. Ni se spune ca trebuie sa ne cunoastem si sa ne intelegem noi pe propria persoana, pentru ca altii sa urmeze exemplul nostru. Dar nu stim cum, si va rugam... ajutati-ne sa ne intelegem. Suntem un mister total pentru noi. Nu stim ce vrem, ce cautam aici... Nici macar de ce se intampla anumite lucruri. Si totusi, cate pot spune despre curiozitate ? Chiar ea ne defineste pe noi, adolescentii...



NOTA: Am scris mini-eseul acesta cu tema 'ADOLESCENTA' pentru ca astazi, la liceu, am discutat despre un mic articol... iar acesta mi-a deschis, atat teoretic, cat si practic, noi orizonturi. Sper ca v-a placut!

Germana - necunoscutul va fi accesibil

Se pare ca de astazi voi incepe si cursurile de germana... Vor dura 2 luni; dupa asta sper sa pot lega o conversatie in limba germana. Multumim Bibliotecii Judetene "Petre Dulfu" Baia Mare pentru ca sustin cursuri gratuite.
Cat despre sansele mele in a invata o limba total noua pentru mine, cred ca sunt destul de multe. Pentru ca profesorul ce va preda este unul cu o voce atat de blanda, si reuseste sa-ti inspire incredere si sa te atraga spre materia lui.
Revin cu noutati...

Am invatat...

      Ar trebui sa pretuim tot ce avem, caci vine o vreme cand realizam c-am avut tot, si dintr-o prostie sau o ambitie prosteasca ( asa cum se intampla de cele mai multe ori ). Realizam mai apoi ca sansele vin o data-n viata, iar oportunitatile vin si pleaca, noi trebuie sa-nvatam sa le folosim atunci cand trebuie, cum trebuie.
      De-a lungul vremii am invatat multe. Am invatat sa analizez fiecare situatie-n parte inainte de a lua o decizia sau de a actiona in vreun fel. Am invatat sa pretuiesc tot, de la fiecare cuvant rostit pana la cel mai marunt gest. Am invatat ca, in ciuda timpului si a distantei dintre doua persoane, o prietenie poate ramane neschimbata. Asa am invatat sa diferentiez amicii de prieteni. Asa am invatat sa-mi pretuiesc prietenii.
      Cineva mi-a spus ca nu exista nicicum si niciunde prietenia adevarata. Pentru o vreme, am incercat sa-i dau dreptate, insa in privinta unei persoane nu pot face asta. M-am convins pe propria piele ca-n viata asta fiecare trage pentru el. Toti cautam sa luam ceva de la fiecare persoana ( fie ca ne referim la lucruri materiale, fie ca ne referim la calitati morale ). Insa o persoana este intocmai opusul a tiparului pe care mi-l formasem de-a lungul anilor. Ea este singura care percepe prietenia asa cum o fac eu, asa cum, de fapt, ar trebui s-o facem cu totii.
      Am supus-o si pe ea unor teste, in speranta de a fi dezamagita si de ea. Ma gandisem ca daca toti o facusera pana atunci, de ce nu ar fi si ea ca restul. Dar, spre surprinderea mea, ea mi-a demonstrat nu prin cuvinte, ci prin fapte, ca ei nu-i pasa de situatia mea materiala, de felul in care arat, de locul unde locuiesc, de dioptriile ochelarilor mei sau de trecutul meu. Ea mi-a aratat ca exista un bine peste tot, chiar si-n rau. Ea m-a invatat sa pretuiesc ceea ce am. Practic, ea m-a sustinut mereu si m-a indreptat numai spre bine. Mi-a dat si palme cand a fost nevoie, doar ca sa ma trezesc la realitate. Prin ea am vazut si inteles fericirea. Ea mi-a fost si mama, si tata, si sora dar si mentor. Dar EA mi-a fost, mai presus de toate, cea mai buna prietena, si va fi in continuare.
     Am invatat ca nu toti imi vor raul. Am invatat ca trebuie pretuita atat vorba care te alinta, cat si cea care te raneste. Pentru ca, teoretic, personalitatile noastre sunt intarite de astea.
      Am invatat sa pretuiesc si cuvantul Domnului, insa un lucru nu se va schimba: modul meu de a-mi demonstra credinta.
       Am invatat, ca de fapt, necuvantatoarele au lucruri mai intelepte de spus decat oamenii si ele merita. Am invatat, de asemenea, sa-mi pretuiesc aproapele, indiferent ca-mi este prieten sau dusman. Datorita tuturor sunt astazi cine sunt.
      Si deci,este ceva ce nu merita sa fie pretuit pe lumea asta ?


P.S.: Acea persoana este Radu Florina.  :) Te iubesc, scumpa mea!

De mica am pasiunea asta...

Dintotdeauna mi-a placut sa scriu. Se vede asta si din urmatoarea poezie facuta impreuna cu 3 prietene, in clasa a III-a :D ... Va rog sa nu radeti ! :))

Pacea mondiala

I.  
Toti strigam in cor
Sa vina pacea-n ajutor
Ea e mult iubita
Si de toti dorita.

II.
Bunici, frati si surori
Ajutati-ne sa facem furori.
Pe paine cu dulceata
S-o mancam de dimineata.

III.
Pacea a fost odata
Iubita, respectata
Insa noua generatie
O ia in ignoratie.

IV.
Pacea mondiala
Cu totii o dorim
Si fara indoiala
Noi o iubim.



Multumesc dragelor mele :Radu Florina, Petrache Maria si Calin Laura ca m-au ajutat sa compun poezia asta! Fara voi, n-as fi reusit! :*

Primul capitol al cartii.

Jocurile Inimii

Cap. 1

         " Era deja seara cand o furtuna teribila s-a napustit asupra orasului. Mara statea la biroul ei din lemn de brad vechi de peste o jumatate de secol cand auzi o bubuitura zdravana afara. Era doar un tunet, insa a facut-o sa se ridice brusc de la biroul ei si sa se indrepte catre fereastra. A stat acolo mai bine de un sfert de ceas, privind impresionantul dans al picaturilor de ploaie, devenind treptat-treptat tot mai melancolica. Incepea sa se gandeasca la vaga posibilitate de a-si visa alesul in acea noapte. Dupa alte cateva zeci de minute, Mara hotari sa se puna-n pat, sperand la un somn placut si linistitor... Tanara fata adormi uimitor de repede in acea noapte. Dupa foarte putin timp, ea era deja in lumea viselor. Il visa pe el. El, printul ce-i este predestinat ei de catre ursitoarele cele bune. Numele lui era Larus. Era genul baiatului amuzant, iar chipul ii era asemenea unui copil si cu gandirea unui adult. Era fermecator, puternic si inzestrat cu o privire blanda, ce-i trada, de fapt, comportamentul. Era un baiat deosebit, trimis ca un dar divin pentru tanara fata... Dar, dintr-o data, o alta bubuitura se aude, iar fata se trezeste speriata. Lacrimile ii inundau fata. Nu stia unde este, ce s-a auzit, ce ar trebui sa faca in acel moment, iar mai presus de toate... nu stia unde-l putea gasi pe baiatul din visul ei. Stia ca trebuie sa il gaseasca, sa-i vorbeasca; si totusi, se temea ca a fost doar un vis... Insa ceva, din adancul sufletului ei, ii impunea sa creada ca a fost un vis prevestitor ca avea sa-l intalneasca curand. Exista posibilitatea ca el sa nu arate intocmai ca in vis, de aceea trebuia sa fie foarte precauta. Parul sau saten putea fi, de fapt, balai sau negru ca abanosul, iar ochii sai caprui puteau fii albastrii ca marea. Nu avea de unde stii, ceea ce o facea sa se simta confuza si in pericol.

           Nemaiputand sa adoarma, fata se aseza la biroul ei incercand sa isi limpezeasca mintile privind pe fereastra. Ploaia nu incetase. Ii era frica si isi simtea sufletul gol, iar lacrimile ii umezeau obrajii tot mai mult si formau siroaie ca niste rauri... Se uita la ceas: doua dimineata. Prin minte ii trecuse doar ca era a doua noapte cand nu putea dormi, iar oboseala incepea sa se simta tot mai mult. Mara hotori sa se cuibareasca din nou in pat, sperand ca de data asta va adormi, iar ploaia torentiala de afara ii va permite, de data aceasta, sa doarma fara a se trezi din cauza tunetelor puternice. Insa mintea ii zbura si de data aceasta departe, ratiunea ramanand cu mult in urma.

            A stat in pat pentru aproximativ trei ceasuri, dar vazand ca somnul nu este atras de oboseala ei, hotaraste sa bea o cafea. Se ridica din pat si isi ia halatul si papucii blanosi in picioare. Cand ajunge in bucatarie si deschide dulapiorul in care era borcanasul cu cafea, constata cu stupoare ca era gol. Se uita la ceas: 5:30 a.m. Prin minte ii trece doar ca este un magazin cu program non-stop la parterul blocului ei. Isi lua o pereche de jeansi si un pulover tricotat manual pe ea, iar in picioare ia niste tenisi uzati de timp si vreme si se indreapta catre usa, cand isi aduce aminte ca a uitat sa-si ia portmoneul cu ea. Agatata in cuier ii era geanta neagra din piele intoarsa. Cauta in ea, si gaseste destui bani cat pentru un pachet de cafea. Coboara scarile si la nici 2 minute o intreaba pe vanzatoare care este cea mai buna cafea, dar aude o voce masculina care ii raspunde la intrebare.

          -Poftim? Cine esti tu? zise Mara cu vocea tremuranda de parca si-aducea aminte de mama ei spunandu-i ca nu trebuie sa vorbeasca cu strainii.

          -Scuzati-ma, eu doar am vrut sa va raspund la intrebare... Sper ca nu v-am deranjat ca am fost cam bagacios, am vrut doar sa fiu amabil.

          -Oh, nu. Este in regula. Eu sunt cea care trebuie sa-si ceara scuze. Am avut o noapte grea si sunt cam irascibila; in plus, ma asteptam la un raspuns venit din partea vanzatoarei, nu de la un alt client matinal.

          -Nu face nimic, nu sunteti singura. Dar totusi, ce ar putea face ca o tanara cu chipul atat de angelic sa arate de parca ar fi plans toata noaptea? spuse misteriosul baiat in timp ce ochii ii straluceau de la frumusetea fetei.

         -Doar un vis, nimic mai mult. Intre timp, fata alese cafeaua si o plati vanzatoarei. Eu trebuie sa plec. O zi buna!

         -Bine, ne mai vedem!

          Apoi, Mara o rupse la fuga catre apartamentul ei. De ce o speriase si in acelasi timp  ii facuse inima sa tresalte conversatia cu necunoscutul? Nu era ca si cum ar fi fost tinuta captiva de vreun psihopat, dar milioanele de fluturasi din stomac o faceau sa se simta de parca trenul dragostei ar fi lovit-o din plin.

          Dupa cateva minute in care nu facuse nimic altceva decat sa priveasca in gol si sa se gandeasca la baiatul misterios isi aduse aminte, de fapt, de ce fusese la ora aia pana la magazin. Avea nevoie disperata de o ceasca de cafea, asa ca nu mai sta pe ganduri si isi pregati ibricul in care urma sa puna cafeaua dupa ce apa avea sa clocoteasca. Dupa un sfert de ceas, ceasca cu cafea era numai buna de amestecat cu zahar iar apoi, bauta. In timp ce Mara amesteca zaharul, gandul ii fugi departe; mai exact, la conversatia din magazin. Cine era el si ce vroia de la ea, de fapt? Si mai exact, de ce ea inca se gandea la el ?" 

asta e tot ceea ce va dezvalui... daca va place, doar spune-ti si cand va fi gata va voi trimite un exemplar ! :* 

A inceput liceul...

Vor fi cei mai frumosi ani sau nu ? Oare am fost mintita de ceilalti cand mi-au spus ca anii de liceu sunt cei mai frumosi ? N-am de unde stii, dar voi afla curand. De asta sunt sigura!

 Pentru moment, imi place. Am cei mai potriviti colegi, si simt ca locul meu e in "Colegiul National Mihai Eminescu" - Baia Mare, sala 67, clasa IX E. Pentru prima oara, de cand m-am mutat din Bucuresti, nu-mi doresc sa ma intorc acasa. Nu-mi imaginez sa fac liceul acolo. Aici sunt acum, traiesc viata aici. SI-ATAT! Ba mai mult, acum o saptamana au fost preselectii de teatru. Si cum la Miss Boboc mi-a fost teama sa ma duc, nu vroiam sa fiu respinsa, in ziua cu preselectiile pentru teatru eram foarte bine dispusa si inainte cu 10 minute de ora la care incepeau preselectiile... am zis ca "eu ma bag!", si-am mai corupt cateva colege, si-am mers... Si n-a fost in zadar. Am primit 2 voturi din 3, si am ocazia sa fac ceea ce mi-am dorit de mica. Doar eu stiu cum ma duceam in fiecare seara in dormitor, ma inchideam acolo... si imi imaginam ca sunt pe o scena si ca imi duc la capat rolul. Cata pasiune puneam, si chiar credeam ca-s buna de ceva. Dar cand i-am vazut pe cei din juriu, m-am intimidat. Pe moment, mi-am dat seama ca n-am nici 1% sanse sa fiu ca ei... Iar apoi, am stat si mai gandit. Nu trebuie sa fiu ca ei, trebuie sa fiu EU! Si-am sa fac tot posibilul sa-i fac mandrii pe cei 2 care m-au votat din juriu, si o sa-l multumesc si pe "nemultumitul" membru al juriului care nu m-a vrut in trupa lui de teatru. Han Andrei, iti promit c-o sa iti schimbi parerea! >:D<

Acum inca sunt emotionata, astept repetitiile. Vreau sa vad cum e, sa stiu in ce m-am bagat. Dar o sa fac fata, e doar o alta provocare. O fac , ca sa-mi demonstrez mie ca POT, iar altora de ceea ce sunt in stare...

Cam astea sunt noutatile... Imi cer scuze c-am lipsit atat de mult, dar mi-am uitat parola contului si am fost ocupata... mai nou, mi-am dat seama ca as putea aduna toate ideile, sa le pun intr-o carte. Si-asa am inceput sa scriu "Mara si Larus", dar nu aia vroiam. Asa ca, minunata mea carte, a devenit " Jocurile Inimii " .  Poate o sa public 2-3 capitole din ea, inca nu sunt sigura. Dar voi vedea....